Sâmbăta în care pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie

Pe vremea, nu de mult dusă, când soarele strălucea mai văratic ca oricând în aprilie și pisicile răsăreau din ierburile mai înalte ca oricând în aprilie, cu toții am simțit că a venit momentul să zburdăm liberi pe câmpii. Am pornit încrezători, viteji de-acasă, dar în cele din urmă nu am prea zburdat, nici liber nu prea ne-am dezlănțuit, nici chiar câmpiile n-au fost tocmai câmpii. Poate puțin Horică să fi zburdat la un moment dat, cam până a condus cu șase zero, dar mai pe urmă, când adversatul s-a trezit, chiar dacă sprinteneala i s-a păstrat, a fost nevoit să apeleze la maturitatea sa de jucător serios ca să câștige meciul de tenis. L-a câștigat. Cum spuneam, libertățile noastre au ținut în limitele unor captivități felurite, iat-o pe Kiti, eliberându-și picioarele între pereții transparenți ai mașinii, iată-l pe Cătă, deblocându-se de termene și obligații de om muncitor tot din mașină, iată-mă pe mine, salvându-mă de gânduri și probleme cu suflet tremurător alături de Horică în acțiune și privește-l chiar și pe Felix, răsărind ca pisicile de mai sus din ierburi înalte într-o limită enervantă de hipersiguranță, lângă mama lui, dar totuși. 13029598_10209373378161509_4156542298464890073_o

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: