”Baia” sau condamnarea sarcastică ireconciliabilă

Mi-am amintit de copilărie într-un context în care se vorbea despre bullying, mi-am amintit clădirea în care învățam la un moment dat, o construcție veche, neobișnuită în peisajul citadin comunist, cu a ei intrare coborâtoare, parcă în adâncimile abstracte ale timpului, cu coridoarele largi, întunecate, misterioase și înfricoșătoare, ”baie” i se spunea după destinția originară a construcției, înfricoșătoare deopotrivă din cauza întâmplărilor îngrozitoare care ar fi pustiit-o, dar și pentru că găzduia în acele vremuri vitrege o școală specială, ce știam noi, copiii, mai nimic de la părinți, nici atât de la profesorii noștri, știam doar ce ne puteam închipui, fiindcă de văzut cu ochii prea rar vedeam, închipuiri desigur infernale, fiindcă astfel funcționează mințile nesaturate ale copiilor, mai ales puse în medii enigmatice, ”specialiștii” le spuneau copiilor cu dizabilități de care nu-mi mai amintesc, cu un sarcasm de nedescris, care nu mă lăsa niciodată indiferentă, copii agresați bineînțeles prin definiția generică crudă a vremurilor, însă percepuți ironic ca agresorii noștri, ai celor ”normali”, (îmi amintesc azi cu tristețe fuga îngrozită a unei colege ”urmărite de un specialist”), dar vreau să uit sau măcar să împing amintirea urâtă undeva înapoi, poate sub frumusețea deplină a dealurilor transilvănene.

946772_10201088205037359_649239859_n

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: