Dorm toți în casă, luminile sunt stinse, îmi socotesc greutatea cu care mă răsucesc în pat după telefon și ușurința cu care ies din visul straniu. Trebuie să fie măcar cinci. Ies greu, oare visez? Este cinci, deși crăpătura ușii camerei lui Kiti nu este străbătută de nicio undă de niciun fel. De când am aflat că îmi voi pierde temporar simțurile și până după ce mi le-am recăpătat, curând după anestezia generală care mi s-a întâmplat, mă tem ca trezirea să nu fie doar un vis. Îi ating obrazul lui Cătălin și, fiindcă atingerea îl trezește, îi povestesc visul, de data asta cel din eventuala realitate. Copilul mic agățat cu mâinile de bara longitudinală de pe mașină, apoi pasagerii, niște cunoscuți pe care nu i-am mai văzut de mult, întăresc stranietatea realității din vis. De ce doarme Kiti, mă întreb ușor îngrijorată, apoi, la șase, când aprind lumina din cameră și tot nu se mișcă, mă aplec asupra ei și-o zgâlțâi de braț. Poate visează. Kiti sare din pat, se clatină pe picioare. Acum, în clipa asta a zilei, obrajii ei au moliciune maximă și ard cuminte, afebril, niciodată nu-mi pot refuza încântarea de a-i cuprinde în palme. ”Mă trezesc într-un minut”, se aude glasul lui Horia, și, iarăși, ”mai lasă-mă să dorm”, cel al lui Felix, care deja se află în urma mea și a lui Kiti, cu ochii închiși și brațele întinse înainte, gata supus ritualului dimineții.
