Felix este un băiat sfios. Asta nu are de-a face cu lipsa de încredere în el, ci cu temperamentul său. Când spune despre el că este un cățel, se joacă sau își ușurează comunicarea cu oamenii. Își ușurează comunicarea cu oamenii, comunicare ce unora le este în anumite cazuri dificilă. Ham-ham, îi latră delicat profesorului înlocuitor, împreunându-și lăbuțele sub bărbie și zâmbind, fiindcă și câinii zâmbesc, tot ca oamenii. Nu știu ce efect are glasul cățelandrului Felix asupra profesorului, însă, oricare ar fi acesta, nu trece neexprimat, fiindcă adultul insistă să-l dezbrace pe băiat de protecția cu care s-a înfășurat și cu care nu împiedică nicicum desfășurarea lecției. Tot câine?, întreabă el, de parcă fidelitatea ar fi păcatul copilului ce ține să-și păstreze inocența pe măsură ce crește; tot câine?, întreabă, sugerând că o lipsă de imaginație ar fi culpabilă pentru o atare haină aleasă de copil. De ce n-ai fi un dinozaur?, propune neinspirat profesorul, neinspirat, fiindcă răspunsul lui Felix dovedește că ideea nu este nicidecum salvatoare. Înainte de a spune părerea băiatului, mă transport o clipă înaintea răspunsului său, în pielea sa, unde îmi constat goliciunea silită de indiscreția celui din fața mea, goliciune dureroasă, ce mă obligă să devin agresiv, ca să-mi iau blana de cățel înapoi. Nu mă tem, fiindcă trebuie să mă feresc din calea privirilor celorlalți, așa sunt eu, învăț să comunic, dar nici nu-mi face plăcere să reacționez în felul ăsta. Ce pot să fac? Să îi arăt profesorului de ce prefer să fiu un cățel ar fi o idee. Așadar, Felix răspunde: bine, atunci nu sunt un câine, ci un T-rex, fiindcă am o coadă puternică, cu care îți dau peste cap! Profesorului înlocuitor nu-i surâde înlocuirea câinelui cu dinozaurul, dar nici lui Felix nu-i plac provizoratele, așa că înghite matur în sec și-și latră gingaș în barbă, ham.