Tati, Felix, apoi eu, ordonați în linie șerpuitoare, o linie îmbrăcată extravagant de zig-zagurile lui Horica, cu toții coborând muntele în alunecare lină, lăsându-mi o impresie incompletă de mângâiere, cu o întrebare sau mai multe, oare Kiti ar putea schia și dacă ar putea, cum s-ar ordona ea în desenul nostru, în linie sau mai degrabă în rotocoale? Neavând însă acces la răspunsurile cerute, îmi propun să o scot pe Kiti de pe schiuri, în definitiv, pe lângă masele impresionante de schiori, din dreapta, centrul și stânga noastră, se perindă o seamă de neschiori, cu o aceeași bucurie pe fețe ca a celorlalți, apoi cu încălțăminte cert mai confortabilă, un amănunt departe de a fi superfluu în cazul nostru. De fapt, observ chiar în această clipă că amănuntul (acest substantiv își merită articolul hotărât) apare subit ca unul dintre răspunsurile nedeslușite, deoarece îmi zic, cum ar putea tocmai Kiti, această ființă atât de prețioasă în căutarea senzației depline de libertate a picioarelor, să primească supusă o atare oprimare a extremităților ei, emancipate prin excelență. Alunecarea pe zăpezile Pământului nu pare, în acest caz, făcută pentru ea, cum nu pare pe de-a-ntregul nici norul nor în fotografia de mai jos.
