Reglaje fine

În curând îngheață apele, iar Kiti n-a învățat (încă) să mintă, așadar nu va fi vina ei, ca urmare nu înțelege de ce trebuie să poarte haină groasă. Cum să-i explic că îmbrăcămintea nu trebuie să fie neapărat o pedeapsă, iată un rost bun al cochetăriei, haine, haine, să plouă cu haine, ca să ne țină cald la frumusețe.  Când i-am ales haină groasă, în afară de culoare și aspect general, am ținut să se încheie cu nasturi, așa, să îi fie greu fetei să o dezbrace. N-am găsit cu nasturi, așa că am cumpărat-o pe cea cu fermoar și capse pe deasupra fermoarului. Kiti o desface în prima secundă după ce urcă în mașină. I-am pus-o cu spatele în față, dar Kiti a dezbrăcat-o în prima secundă și jumătate după ce a urcat în mașină, dând-o peste cap, la fel ca pe o rochie. Ah! Apoi mi-am spus, nu-mi faci tu mie una ca asta, am mârâit și am amenințat-o, dacă vine înghețul, o să-ți cumpăr altă haină! Ea a rânjit satisfăcută, n-ai decât! Dar s-a făcut într-o bună, însorită și încă neînghețată dimineață că i-am dat haina s-o îmbrace înainte de plecarea la școală, haină căreia i-am tras, din neatenție, grabă sau cine știe ce alt motiv, fermoarul până-n gât, determinând-o pe Kiti să tragă cu mânuța de gulerul înalt, din flanelă, acum lipit în jurul gâtului ei, și să-și lase bărbia să îi cadă înăuntrul țesăturii moi a hainei, gest care i-a adus un zâmbet pe chip, dar, cel mai important, a venit cu acceptarea hainei. Așa, brusc, neașteptat, straniu, de nicăieri.
Mai are multe mici sau mai mari bizarerii de genul ăsteia în repertoriul ei, iar observându-le realizez că asemuirea autismului cu un puzzle nerezolvat este foarte plastică și realistă, cu mențiunea că cel care își dorește rezolvarea puzzleului, trebuie să își creeze singur piesele componente. Din această perspectivă, ești îndreptățit, tu, căutătorule de soluții, să ai speranță, întrucât nimeni nu a găsit până astăzi marginile imaginației și ale creativității umane. Totodată știu că te sperie în general complexitatea nemărginirii, iar abstractizarea fenomenelor pare atât de ilogică pentru simțurile tale. Cu toate astea, dacă te gândești la emoția pe care o ai uneori privindu-ți copilul, atunci când, în lipsa unei comunicări concrete, verbale sau nonverbale, știi că ați interacționat, trebuie să admiți că simțurile tale se pot manifesta complet în afara vreunei logici concrete a vieții, așadar ești pe cale să devii un inventator, un descoperitor, un creator puternic de piese minuscule de puzzle. Iar când o faci, vine timpul uitării de frica de matematici superioare abstracte, de șabloane prestabilite, de eșec. Succes tuturor! Da, da, și ție căutătoareo!

Comments

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: