Niște monștri, fantezie și un sindrom

Inspirat de dimineața cețoasă de toamnă, ce ne promite încă o zi strălucitoare și caldă din toamna ce ușor-ușor mai pleacă câte un pic de la noi, Felix îmi spune despre dorința lui de a-l cunoaște pe Yeti, oare cum arată, mami, este om sau este urs, există cu adevărat sau urmele găsite aparțin unor specii de dinozauri dispărute de mult? Vrei să-ți spun o poveste, atunci dă muzica mai încet, am spus mai încet, altfel nu începe povestea, așa încât m-am supus voinței lui de a da muzica mai încet și l-am ascultat, nu cu foarte multă atenție, dar cu atenție totuși, altfel n-aș fi auzit despre excursia lui, a lui Spotu și a puișorului lui Spotu în munții Himalaya, despre peripețiile lor din întâlnirile cu monștrii-viteză și monștrii C9, despre peștera în care erau captivi de o vreme lungă părinții unui leuț simpatic și ai unei veverițe jucăușe, pe care, evident, cei trei i-au salvat cu niște ‘explodibil’, în plus, n-aș fi știut niciodată că monștrii C9 sunt tricolori, albastru, galben și un pic de alb (sau negru, am uitat) și că denumirea le vine de la faptul că prin apăsarea unui buton se deschid niște aripi robotice de sub brațele lor, astfel încât ei dobandesc nouă membre , iar că monștrii-viteză sunt complet gri întrucât pe ei nu stă bine culoarea din cauza vitezei lor mari de deplasare și deasemenea că ăștia din urmă sunt, contrar așteptării, de dimensiuni mici, din aceleași considerente pentru care sunt și tern colorați. Și încă altele despre care vag îmi amintesc, căci între timp, ca un mic Napoleon, deși fără să sufăr de sindromul Napoleon, pentru că nu sunt nici mică de statură, nici bărbat, conduceam și regăseam în minte soluții la niște probleme frumoase de algebră pe care urma în scurt timp să le împărtășesc. Așadar sunt gata să afirm că în această superbă dimineață de toamnă pâcloasă, a cărei frumusețe mi-a apărut și din bunăstarea arătată de toți copiii noștri, nu doar din promisiunea zilei senine,  poveștile fantastice ale lui Felix s-au suprapus grațios peste capacitatea mea mare de absorbție, căci am reținut fericit, zic eu, introducere, cuprins și sfârșit de poveste, îl aud încă în urechea minții rostind apăsat, bucuros, întrucât nu deseori are ocazia să își încheie poveștile, deci rostind mândru ‘sfârșit’, ceea ce fac și eu acum cu vorba scrisă, deci, sfârșit.

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: