Intamplari cu un baietel (2)

Sunt un explorator. Ma numesc H-008 si port intotdeauna la mine un briceag elvetian. Am deseori si o carabina, un rucsac, un arc cu sageti si o palarie sau sapca pe cap. Imi place cand afara este racoare, caldura excesiva ma moleseste. Si vreau sa cercetez natura. Pe care o iubesc de cand ma stiu.

E drept, nu ma stiu de cand sunt insa ma stiu de destul de aproape de momentul nasterii mele. Cam de dupa un an. Cam atunci intamplarile din jurul meu au lasat amintiri in mintea mea. Acolo la fund sunt niste cai mici de jucarie si niste cai mari adevarati. Si acesti cai sunt intr-o piata mare, cu multa lume, marginita de mai multe biserici enorme la care oamenii aceia multi se uita admirativ. Si mai vad frig in jurul meu, pe care nu-l simt pentruca sunt imbracat atat de gros intr-o haina portocalie incat abia merg. Piata mai are multe casute mici de turta dulce, cred ca sunt intr-o poveste. O poveste cu cai adevarati si cai de jucarie. Nu mi-e frica de ei, sunt mic si mama e mereu langa mine. Acolo, in sertarelul mintii mele sta si tata. Daca-mi zambeste sunt curajos. Daca se incrunta devin prudent.

Nu stiu cum s-a intamplat dar m-am trezit cu caii in maini. Si fiindca au ajuns la mine ne-am imprietenit. Am devenit nedespartiti cam pentru un an intreg. Acolo, in piata mare, m-am plimbat si am fugit cu calutii mei de jucarie in maini. Priveam fascinat casutele de turta dulce si pofticios dulciurile din ele. Si, desi n-am uitat nici o clipa de calutii mei de jucarie, s-a intamplat totusi sa-l scap pe unul dintre ei pe jos. „Nu, nu, nu calcati pe el!” am plans eu tare, tare. Dar oamenii multi din piata nu ma auzeau. Erau departe, sus de tot, iar eu eram mult mai aproape de pamant. Oamenii nu erau rai, erau doar fascinati de bisericile negre pe langa care eu nu eram decat un gandacel.

Unde e calutul meu?, am fugit eu pe pietrele inghetate. Deodata il vad. E calutul meu maro. Fug sa-l ridic de pe jos. Insa pe masura ce ma apropii de el, devine tot mai mare. Si mai mare. Si se misca. E chiar el, calutul meu de jucarie care acum a devenit un cal adevarat. Vreau sa-l imbratisez. Dar cand sa il ating creste un gard in fata lui. Incep sa plang. Vreau calutul inapoi! E prietenul meu! Tata ma ridica pe brate si sarim gardul impreuna. Ma urca pe cal si eu il imbratisez. E el, imi sopteste la ureche ca e bucuros ca l-am eliberat. Stau pe spatele lui si el da un ocol pietei cu mine in spinare. Tata si mama ma asteapta intr-o parte. Nu mai sunt suparat. De ce sa mai fiu? Doar mi-am gasit calutul! Si…ssst…mai am unul mic de jucarie intr-o mana!

Briceagul l-am primit de ziua mea. Este foarte util. Il port intr-un buzunar special al pantalonilor. M-am antrenat cioplind bradul uscat de iarna trecuta. Creanga cu creanga. Mi-a fost mila de el si am plans putin. Dar oricum parintii ar fi facut acelasi lucru cu el. Asa ca am profitat sa-mi antrenez abilitatea de a taia si a nu ma taia cu briceagul meu elvetian. Nu imi permit sa plec in misiuni fara briceag. Ce m-as face fara el? Trebuie sa ma apar si sa-mi procur bautura si mancare. Daca intalnesc un cocotier sunt salvat. Sau doi-trei. Ca Robinson Crusoe.

Lasă un răspuns

%d blogeri ca acesta: